Viola

Violă

Violă

Clasificare

Instrument cu coarde şi arcuş

Ambitus

Instrumente înrudite

Familia viorii (vioară, violoncel) Familia violei da gamba (contrabas) Viola da braccio

Viola este un instrument muzical cu coarde, la care execuţia se face, în mod obişnuit, cu arcuşul.^[1] Viola modernă foloseşte patru corzi, acordate în cvinte perfecte. Viola este al doilea membru al familiei viorii, având un sunet mai grav decât vioara şi mai acut decât violoncelul. Instrumentistul care cântă la violă se numeşte violist.
Limba română cunoaşte alte câteva denumiri pentru violă, întrebuinţate mai ales când se face referire la instrumentul adaptat după necesităţile muzicii folclorice. Cu deosebire în Transilvania, viola este numită bracibrace (comparaţie cu Bratsche, denumirea violei în germana; ambele îşi au originea în numele unui instrument foarte la modă în secolele XVII-XVIII, sau viola da braccio).^[1][2] Denumirea de contralăucăArdealului şi Moldovei, dar şi în Banat şi Hunedoara.^[3] Un fapt interesant este că toate denumirile amintite se transferă viorii, atunci când ea deţine rolul de acompaniament (şi nu viola). dovedeşte complementaritatea cu o „lăucă” (lăută), cum i se zice viorii solistice în sudul

Cuprins [ascunde] 1 Construcţia unei viole moderne 2 Istoria instrumentului 3 Acordaj 4 Notaţie 5 Tehnică 6 Răspândire. Câţiva violişti 7 Bibliografie 8 Referinţe şi note de subsol

[modificare] Construcţia unei viole moderne

Comparaţie între vioară (st.) şi violă (dr.).

Instrumentul este construit foarte similar cu o vioară; cea mai importantă diferenţă este alegerea unor proporţii diferite la construcţie (corpul este mai mare şi alte dimensiuni se modifică în consecinţă, pentru a putea asigura un acordaj stabil, mai grav decât cel al viorii).^[1]
Viola este alcătuită din corp (cutia de rezonanţă), gât (tastieră) şi cap (ce conţine sistemul de prindere şi – uneori – acordare a corzilor). Pe corp este fixat căluşul, pe care se sprijină corzile şi care determină înălţarea acestora faţă de corp. Deasupra corpului, corzile sunt prinse la un loc de cordar, în apropierea căruia se pot agăţa „fixuri” (şuruburi fixe), pentru acordarea cu precizie a corzilor (în lipsa lor, se vor folosi cheile de acordaj).
De vreme ce execuţia se face folosind arcuşul (instrumentul are o rezonanţă prea slabă pentru ca ciupitul corzilor să producă o sonoritate satisfăcătoare), căluşul şi tastiera sunt construite în aşa fel încât arcuşul să aibă acces la fiecare coardă; ele vor fi dispuse la înălţimi diferite, în forma unui arc de cerc, unde corzile din mijloc sunt cele mai înalte. Arcuşul se trage aproximativ tagenţial la corzi şi, aşezat paralel cu planul format între două coarde vecine, le poate pune simultan în vibraţie.

[modificare] Istoria instrumentului

Viola d'amore.

Pornind de la etimologia numelui dat instrumentului (preluat ca atare din limba italiană), se obţin câteva date semnificative cu privire la istoria violei. În Baroc, denumirea de viola reprezenta un număr mare de instrumente distincte, constituite în mai multe familii, dar toate având în comun posibilitatea tehnică de a se cânta cu arcuş.
Trei instrumente remarcabile, ieşite astăzi din uz (şi folosite doar de formaţiile de muzică veche), au purtat denumirea de viola:

• viola d'amore, dotată cu un număr mare de corzi, dintre care o parte erau simpatice, adică produceau sunete când intrau în rezonanţă cu cele pe care cânta instrumentistul.
• viola da braccio (it. „pentru braţ”), din care a rezultat familia modernă a viorii. Terminologic, viola este cea care a dat naştere familiei; mărturie stă şi denumirea alternativă dată viorii, aceea de „violină” (uneori folosită şi în limba română; termenul se foloseşte majoritar în alte limbi, precum germana – Violine), care se traduce din italiană, unde a apărut mai întâi, ca „violă mai mică”.^[4]
• viola da gamba (it. „pentru picior”), care a dat naştere unei familii vaste de instrumente la care se executa într-un mod similar cu cel folosit astăzi pentru violoncel.^[5] Morfologic însă, unicul instrument modern care păstrează trăsături ale familiei este contrabasul.

În ziua de astăzi, pentru echivalarea partiturilor cu viola da braccio se va folosi viola modernă (deşi sunt nişte diferenţe semnificative între instrumente). Un exemplu în atare direcţie este Concertul Brandenburgic nr. 6, BWV 1051 de Johann Sebastian Bach.^[6]

[modificare] Acordaj

Viola modernă este acordată cu o cvintă perfectă mai jos decât vioara, astfel: Do-Sol-re-la, unde „Do” reprezintă sunetul mai grav cu o octavă faţă de do central.^[1][7] Viola este folosită uneori în scordatura (acordaje alternative); totuşi, prezenţa lor e mai rară decât în cazul viorii (în parte, faptul se explică şi prin popularitatea mai scăzută a violei).
Folclorul muzical maghiar şi cel din Transilvania atestă folosirea violei (singură, în combinaţie cu o vioară de acompaniament – în Banat şi zona Aradului – sau chiar înlocuită de una sau două viori de acompaniament) ca instrument de acompaniament (şi denumită braci, brace, contralăucă, aşa cum s-a văzut mai sus), corelat cu „gorduna” (violoncelul), împreună cu care acompaniamentul se constituie în formule fixe.^[8] Cel mai adesea, violoncelul va marca timpii (de regulă, notaţi convenţional cu pătrime), iar viola poate merge pe formule cu valori mai scurte sau sincopate.^[9]
Folosită astfel, viola devine instrument aproape exclusiv armonic. Căluşul instrumentului se retează, parţial sau total, permiţând arcuşului punerea în vibraţie simultană a trei sau patru corzi.^[2] De multe ori, a patra coardă va fi scoasă (Do sau la); restul de trei vor fi acordate diferit. Spre exemplu, în estul Transilvaniei au fost remarcate următoarele acordaje:^[8]

Acordaje de braci (violă) din estul Transilvaniei. În toate cele trei cazuri, s-a renunţat la coarda Do (cea mai groasă).

[modificare] Notaţie

Cheia alto.

Urmând calea unei tradiţii din perioada barocului, muzica pentru violă se notează cel mai adesea într-o cheie de do, numită şi „cheia alto”.^[10] Folosită arareori pentru alte instrumente sau notaţii, cheia alto reprezintă a treia cheie folosită astăzi ca răspândire. Un alt beneficiu al cheii este notarea convenabilă a registrului violei, astfel încât do central cade pe linia centrală a portativului.
Ediţiile mai noi ale unor aranjamente pentru cvartet de coarde conţin şi o ştimă pentru „vioara a treia”, unde partitura violei este scrisă în cheia sol, transpusă la octavă. Scopul este de a înlocui viola cu o vioară, acolo unde instrumentul original nu este disponibil. Totuşi, pentru pasajele care depăşesc ambitusul şi capacităţile dinamice ale viorii (în registrul grav), trebuie aduse anumite adaptări partiturii.

[modificare] Tehnică

Execuţia la violă permite, în linii mari, desfăşurarea aceleiaşi palete tehnice ca în cazul viorii. Poziţia este aceeaşi cu cea folosită pentru execuţia la vioară. Mâna stângă (cu care se cântă pe tastieră) are posibilitatea să cânte cu patru degete (nu se foloseşte degetul mare, în care se sprijină gâtul instrumentului), cu care se pot susţine pasaje pe o singură voce (cazul cel mai des întâlnit), dar se poate cânta şi pe mai multe voci („coarde duble” sau, mult mai rar, „triple”, „cvadruple”) şi în acorduri (prin modul în care sunt aranjate corzile, arcuşul nu poate atinge mai mult de două corzi deodată, drept care acorduri se vor cânta arpegiat sau cu apogiaturi).
Mâna dreaptă cântă de regulă cu arcuşul. În acest caz, tehnicile de atac sunt foarte variate (aceleaşi sunt folosite şi la vioară): legato, spiccato, tremolo, collé (fr.), sautillé (fr.; echivalentul în limba italiană este saltando), jeté (fr.) ş.a. O altă tehnică, col legno, presupune lovirea corzilor cu lemnul arcuşului. Cu arcuşul oblic sau apăsat cu o presiune nepotrivită (efect de multe ori neplăcut, dar poate fi controlat şi exploatat în mod creativ), se obţin flajeolete (naturale, dacă coarda e lăsată liberă şi artificiale, dacă se adaugă acţiunea mâinii stângi şi astfel poziţia flajeoletului trebuie modificată cât să păstreze proporţiile flajeoletului natural).^[11]. Alte tehnici includ poziţia arcuşului pe lungimea corzii: mergând spre căluş (indicaţia este sul ponticello), sunetul devine mai sec şi strident; execuţia deasupra tastierei (sul tasto) creează un sunet mai plin.
Atunci când nu se foloseşte deloc un arcuş, corzile vor fi ciupite cu degetele; procedeul se numeşte pizzicato. O variantă a tehnicii presupune întinderea corzii suficient de mult cu degetul, cât să plesnească de tastieră. Ea poartă numele celui care a propus-o prima oară în muzica scrisă pentru instrumente cu coarde – Béla Bartók şi al său „pizzicato Bartók”.

[modificare] Răspândire. Câţiva violişti

Prin construcţie şi acordaj, timbrul instrumentului va fi mai „plin” decât cel al viorii, mai bogat în zona primelor armonice. Deşi sunetul instrumentului are suficiente calităţi pentru a fi îndrăgit, numărul violiştilor şi al elevilor care studiază viola este relativ redus; o primă explicaţie ar fi popularitatea mică în cazul multor părinţi care aleg un instrument pentru copilul lor. Apoi, viola este mai mare şi mai dificil de controlat de către un copil; pentru ambele probleme, cel mai probabil se va opta pentru „rivalul” apropiat al violei – vioara.
Totuşi, dincolo de cei care studiază de la bun început viola, există un număr de instrumentişti care s-au axat mai întâi pe vioară, după care aleg viola şi i se dedică sau cântă în paralel la ambele instrumente. Uşurinţa de a comuta între cele două este acordajul asemănător: cele mai grave trei corzi ale viorii sunt identic acordate cu cele mai acute (subţiri) trei ale violei. Diferenţa mai importantă este notaţia, în două chei aflate la intervalul minim, de secundă, fapt din care se pot naşte dificultăţi la citire.
În prima jumătate a secolului XVIII, când vioara se nota încă în cheia de violină (numită şi „mica cheie franceză” – o versiune a cheii de sol, scrisă cu mai jos cu o linie a portativului, deci o terţă), diferenţa de notaţie cu cheia violei era mai mare – o cvartă – şi permitea mai puţine confuzii. Unul dintre cei mai apreciaţi violişti ai perioadei (baroc târziu) a fost Johann Sebastian Bach, de asemenea foarte bun cunoscător al viorii şi al altor instrumente. Bach prefera să interpreteze în cvartetul de coarde (două viori, violă şi violoncel) la violă, pentru a fi poziţionat în centru, de unde putea „dirija” către ceilalţi instrumentişti, indicând mişcarea prin ridicarea sau coborârea gâtului instrumentului său în timp ce cânta.^[12]
În continuare, iată câteva nume ale unor instrumentişti interpreţi dedicaţi violei, şi ale unora care cântă la violă în paralel cu alte instrumente:

• violişti: John Cale, Wolfram Christ, Viaceslav Dinerchtein, Joseph de Pasquale
• violonişti: Yehudi Menuhin, Maxim Vengerov, Pinchas Zuckermann
• compozitori: Johann Sebastian Bach, Rebecca Clarke, Paul Hindemith, Milton Katims

Bibliografie

• Oprea, Gheorghe (2002). Folclorul muzical românesc, Editura Muzicală, Bucureşti. ISBN 973-42-0304-5
• Sava, Iosif şi Luminiţa Vartolomei (1979). Dicţionar de muzică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti