Bătălia de la Termopile
| Bătălia de la Termopile | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Parte a | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
 Leonidas la Termopile, de Jacques-Louis David. | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Informaţii generale | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Perioadă | 7 august[1] sau 8-10 septembrie[2] 480 î.Hr. | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Loc | lângă Termopile, Grecia | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Rezultat | Victoria perşilor | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Combatanţi | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Oraşele state greceşti | Imperiul Persan | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Conducători | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Leonidas | Xerxes cel Mare | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Efective | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Total peste 5.200 (Herodot) peste 7.400 (Diodorus Siculus) 11.200 (Pausanias) | Total 1.800.000 (Herodot)[3] aproximativ 800.000 (Ctesias)[4] între 70.000 şi 250.000 (estimări moderne) | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Pierderi omeneşti | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| între 1.000 şi 4.000 (Herodot)[5] | aproximativ 20.000 (Herodot)[6] - | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| modifică Bătălia de la Termopile (grec. Thermopylae, însemnând "izvoarele calde") a fost o luptă care s-a dat între o alianţă a unor oraşe din Grecia Antică şi Imperiul Persan al lui Xerxes I. Bătălia a durat trei zile în timpul celei de-a doua invazii persane în Grecia, în acelaşi timp cu bătălia de la Artemisium, în august sau septembrie 480 î.Hr., şi a avut loc în trecătoarea Termopile („Porţile fierbinţi”). Invazia persană fusese pornită ca răspuns întârziat la înfrângerea suferită de perşi în prima invazie, terminată cu victoria atenienilor în bătălia de la Marathon. Xerxes ridicase o armată uriaşă pe care o trimisese, pe uscat şi pe mare, să cucerească Grecia. Generalul atenian Temistocle a propus ca oştile alianţei greceşti să blocheze înaintarea armatei de uscat la Termopile şi în acelaşi timp, flota persană urma să fie blocată în strâmtoarea Artemisium. O armată a aliaţilor greci formată din aproximativ 7.000 de oameni a mărşăluit înspre nord ca să blocheze trecătoarea în vara anului 480 î.Hr. Armata persană, evaluată de sursele antice la milioane de oameni, a ajuns la trecătoare la sfârşitul lui august sau începutul lui septembrie. Mult depăşiţi numeric, grecii au ţinut piept perşilor timp de şapte zile (din care trei de luptă efectivă), până când ariergarda greacă a fost nimicită într-una din cele mai cunoscute încleştări finale ale istoriei. În timpul primelor două zile, mica armată condusă de regele Leonidas al Spartei a blocat singurul drum pe care armata persană putea avansa. După a doua zi, un localnic numit Ephialtes i-a trădat pe greci, arătându-le perşilor o cărare care ducea în spatele poziţiilor greceşti. Dându-şi seama că oamenii săi erau încercuiţi, Leonidas a trimis înapoi grosul armatei greceşti şi a rămas pe loc să le acopere retragerea cu 300 de spartani, 700 de thespieni, 400 de tebani şi probabil încă alte câteva sute. Aproape toţi au fost ucişi. După această confruntare, flota aliată de la Artemisium a primit vestea înfrângerii de la Termopile şi s-a retras la Salamina, întrucât strategia iniţială se baza pe faptul că perşii ar fi fost opriţi şi la Termopile şi la Artemisium. Perşii au invadat Beoţia şi apoi au capturat Atena, care între timp fusese evacuată. Dorind o victorie decisivă asupra flotei persane, aliaţii au atacat-o la Salamina, la sfârşitul anului 480 î.Hr. şi au câştigat. Temându-se să nu fie prins în capcană în Europa, Xerxes şi-a retras grosul armatei în Asia, lăsându-l pe Mardonius să termine cucerirea Greciei. În anul următor, armata de uscat persană a fost învinsă în bătălia de la Plateea, invazia persană în Grecia fiind oprită. Scriitorii antici şi contemporani au folosit bătălia de la Termopile ca un exemplu al forţei unei armate patriotice formate din oameni liberi în lupta de apărare a propriului teritoriu. Reuşita apărătorilor de la Termopile reprezintă un exemplu al avantajelor pe care le oferă pregătirea, echipamentul şi folosirea terenului împotriva unei armate superioare în număr, şi a devenit un simbol al curajului în faţa unor sorţi neprielnici.
[modificare] Surse documentarePrincipala sursă pentru Războaiele medice este istoricul grec Herodot, denumit şi "părintele Istoriei". Acesta, născut în 484 î.Hr. în Halicarnas, Asia Mică (pe atunci sub stapânire persană) şi-a scris lucrarea "Historiai" între anii 440-420 î.Hr. încercând să regăsească originile războaielor, care la vremea respectivă aparţineau încă istoriei recente (războaiele au luat sfârşit în 450 î.Hr.). Abordarea lui Herodot era cu totul nouă, şi, cel puţin pentru societatea occidentală, el pare să fi inventat istoria ca ştiinţă, aşa cum o percepem acum.[7] După cum spune Holland: „Pentru prima oară, un cronicar s-a hotărât să caute originile unui conflict în dovezi pe care le putea verifica personal şi nu într-un trecut atât de îndepărtat încât era deja trecut în legendă, nici în toanele şi dorinţele vreunui zeu, nici în credinţa vreunui popor că era voia sorţii”.[7]Câţiva dintre istoricii antici care i-au urmat, deşi urmând calea deschisă de Herodot, l-au criticat, primul dintre aceştia fiind Tucidide.[8][9] Cu toate acestea, Tucidide a început propria sa scriere despre istorie cu momentul la care Herodot se oprise (la asediul din Sestos); Finley crede că prin aceasta dădea de înţeles că „nu mai era nevoie să mai discute odată acele evenimente”.[9] Plutarh l-a criticat pe Herodot în eseul său "Despre răutatea lui Herodot", descriindu-l ca "Philobarbaros" (prieten al barbarilor) pentru că nu-l considera suficient de filo-grec. Acest lucru poate sugera că Herodot reuşise destul de bine să fie obiectiv în scrierea lui.[10] Opiniile împotriva lui Herodot au fost perpetuate până în perioada Renaşterii europene, deşi lucrările sale continuau să fie citite. Începând cu secolul al XIX-lea, reputaţia sa a fost în mare măsură reabilitată datorită descoperirilor arheologice care au confirmat în repetate rânduri versiunea sa asupra evenimentelor.[11] În prezent, opinia generală este că Herodot a reuşit o realizare remarcabilă cu "Historiai", dar o parte a amănuntelor (în special mărimea armatelor şi datele) ar trebui privită cu scepticism.[11] Cu toate acestea, unii dintre istoricii contemporani cred că Herodot a inventat cea mai mare parte a versiunii sale.[12] Istoricul sicilian Diodorus Siculus, scriind a sa "Bibliotheca Historica" în secolul I î.Hr., oferă la rândul său o relatare a războaielor medice, în parte dezvoltată din lucrarea înaintaşului său, istoricul grec Ephorus. Această versiune este destul de asemănătoare cu cea a lui Herodot.[13] Războaiele sunt descrise cu mai puţine detalii şi de către alţi istorici antici ca Plutarh, Ctesias din Knidos, sau sunt menţionate de către alţi autori, cum ar fi dramaturgul Eschil. Unele dovezi arheologice (ca de exemplu Coloana Şerpilor) întăresc de asemenea unele amănunte specifice descrise de Herodot.[14] [modificare] Cadrul istoricOraşele-stat Atena şi Eretria sprijiniseră Revolta Ioniană eşuată împotriva Imperiului Persan al lui Darius I între 499 şi 494 î.Hr. Imperiul Persan era încă relativ tânăr şi expus revoltelor din partea popoarelor cucerite.[15][16] Mai mult, Darius însuşi era un uzurpator şi şi-a dedicat un timp îndelungat potolirii revoltelor iscate împotriva domniei sale.[15] Revolta Ioniană ameninţase integritatea imperiului său şi Darius a jurat să-i pedepsească pe cei implicaţi (mai ales pe cei care nu-i erau deja supuşi).[17][18] În acelaşi timp, această revoltă i-a oferit pretextul să încerce extinderea imperiului asupra Greciei antice împărţită în oraşe-stat.[18] O expediţie preliminară condusă de Mardonius în 492 î.Hr., menită să pregătească invazia terestră asupra Greciei, recucerise Tracia şi forţase Macedonia să devină regat vasal Persiei.[19]În anul 491 î.Hr. Darius a trimis soli în toate cetăţile-stat greceşti cerând un dar de 'pământ şi apă' în semn de supunere către el.[20] Majoritatea oraşelor Greciei s-au grăbit să-i facă pe plac având încă în minte demonstraţia de forţă oferită de persani cu un an înainte. În Atena în schimb, trimişii lui Darius au fost duşi în faţa judecătorilor şi apoi executaţi prin aruncare într-o groapă; în Sparta au fost pur şi simplu aruncaţi într-un puţ.[20] Astfel şi Sparta intra efectiv în război cu Persia.[21] Ca răspuns, Darius a adunat o armată amfibie comandată de amiralul Datis şi generalul Artaphernes în 490 î.Hr. cu care a atacat insula Naxos, apoi primind supunerea celorlalte insule din arhipelagul Cycladelor. Armata a avansat apoi spre Eretria pe care a asediat-o şi a distrus-o.[22] La urmă, persanii s-au deplasat înspre Atena, acostând în golful Marathon unde li s-a opus o armată ateniană (completată şi cu un contigent trimis de Plateea) mult inferioară numeric. Bătălia de la Marathon care a urmat a fost câştigată de atenieni printr-o victorie strălucită, iar armata persană s-a retras în Asia.[23] După campania ratată din anul 490 î.Hr., Darius a început să strângă o nouă armată uriaşă cu care să cucerească întreaga Grecie. În 486 î.Hr. însă, supuşii săi din Egipt s-au răsculat, ceea ce l-a făcut să amâne expediţia către Grecia.[16]Xerxes I.[24] Xerxes a strivit revolta egiptenilor şi a continuat pregătirile pentru invazia Greciei.[25] Gândită ca o campanie totală, era nevoie de timp pentru planificare, strângerea proviziilor şi recrutarea soldaţilor.[25] Xerxes a hotărât să construiască un pod peste Hellespont care să permită trecerea armatei de uscat şi să sape un canal de-a curmezişul istmului Muntelui Athos (o flotă persană fusese distrusă în 492 î.Hr. încercând să ocolească promontoriul).[26] Ambele planuri erau foarte ambiţioase, şi dacă le-ar fi înfăptuit, perşii ar fi trecut înaintea tuturor popoarelor acelor vremi.[26] La începutul lui 480 î.Hr. pregătirile erau terminate, şi armata adunată de Xerxes la Sardis a mărşăluit spre Europa, trecând Hellespontul pe două poduri de pontoane.[27] Darius a murit în timp ce se pregătea pentru marşul către Egipt, şi tronul i-a revenit fiului său, Atenienii se pregătiseră şi ei de război cu perşii - în 482 î.Hr. au hotărât, sub conducerea arhistrategului Temistocle să construiască o flotă puternică de trireme, cu care să înfrunte duşmanul.[28] Cum atenienii nu aveau o armată suficient de puternică să lupte şi pe mare şi pe uscat, pentru a face faţă persanilor era nevoie de o alianţă a oraşelor-stat greceşti. În 481 î.Hr. Xerxes şi-a trimis solii în Grecia cerând pământ şi apă lăsând la o parte cu bună ştiinţă Atena şi Sparta.[29]Corint în toamna târzie a lui 481 î.Hr.[30] şi alianţa oraşelor-stat greceşti luă fiinţă. Alianţa avea puterea de a trimite emisari care să ceară ajutor şi să trimită trupe din partea statelor membre către puncte defensive stabilite prin consens. Înfăptuirea acestei alianţe era un lucru extraordinar pentru Grecia antică dezbinată, cu atât mai mult cu cât multe dintre oraşele-stat care intrau în componenţa ei erau în război unele cu altele.[31] Alianţa începu să se închege aşadar în jurul celor două oraşe-stat. Un congres s-a întâlnit la Congresul s-a ţinut din nou în primăvara lui 480 î.Hr. O delegaţie tesaliană a propus ca forţele aliate să se adune în îngusta vale Tempe, la graniţa Tesaliei şi astfel să ţină în loc oastea lui Xerxes.[32] O armată de 10.000 de hopliţi a fost trimisă acolo, pe unde credeau că vor trece perşii. Ajunşi acolo însă, au fost avertizaţi de Alexandru I, regele Macedoniei, că valea putea fi ocolită prin trecătoarea Sarantoporo. La auzul acestor veşti şi a faptului că armata lui Xerxes era uriaşă, grecii s-au retras.[33] La puţin timp după aceea au aflat că perşii trecuseră Hellespontul.[32] O altă strategie fu propusă de Temistocle aliaţilor. Calea către Grecia de sud (Beoţia, Attica şi Peloponezul) l-ar fi obligat pe Xerxes să treacă prin foarte îngusta trecătoare de la Termopile, foarte uşor de apărat de hopliţii greci, în ciuda numărului mare de perşi. Mai mult, ca să-i împiedice pe duşmani să ocolească trecătoarea pe mare, flotele ateniene şi aliate puteau bloca strâmtoarea Artemisium. Acest plan dublu a fost adoptat de congres.[34] Ca măsură de precauţie, oraşele peloponeziace şi-au făcut planuri secundare pentru apărarea istmului Corint (dacă perşii ar fi ajuns acolo), în timp ce femeile şi copiii din Atena au fost evacuaţi în oraşul peloponeziac Troezen.[35] [modificare] PreludiulArmata persană a avansat fără grabă prin Tracia şi Macedonia, dar în luna august veştile apropierii iminente a perşilor au ajuns în Grecia.[36] În acea perioadă a anului, spartanii (liderii militari de facto ai alianţei) celebrau sărbătoarea Carneia. În timpul acestor festivităţi, activitatea militară era interzisă de legea spartană - cu ani înainte, spartanii ajunseseră cu întârziere la Bătălia de la Maraton respectând-o.[37] Era de asemenea vremea Jocurilor Olimpice şi a armistiţiului olimpic, astfel încât armata spartană ar fi comis un dublu sacrilegiu pornind la război.[37][38] De această dată, eforii au hotărât însă că pericolul era atât de mare încât oştenii trebuiau să pornească de îndată să blocheze trecătoarea, conduşi de unul dintre cei doi regi ai Spartei, Leonidas I. Leonidas a luat cu el 300 de bărbaţi din garda regală, Hippeis, precum şi un număr mai mare de trupe auxiliare aduse din alte părţi ale Lacedemoniei (incluzând hiloţi).[38] Scopul expediţiei era să strângă cât mai multe trupe aliate de-a lungul marşului şi să aştepte sosirea armatei principale spartane.[38]Legenda spune că spartanii consultaseră Oracolul din Delfi mai devreme în acel an. Oracolul profeţise una din două: ori cetatea Lacedemoniei va fi jefuită de "fiii lui Perseu", ori întregul ţinut Laconian avea să jelească pierderea unui rege, descendent al marelui Hercule. Herodot relatează că Leonidas, ştiind de profeţie, era convins că merge la moarte, întrucât armata pe care o comanda nu îi dădea sorţi de izbândă, aşa că alesese doar spartani care aveau deja fii în viaţă.[39] În drum către Termopile, armata spartană a fost întărită cu contingente din diferite oraşe astfel că număra mai mult de 5.000 de oameni atunci când a ajuns la trecătoare.[40] Leonidas a ales să-şi aşeze tabăra la Poarta din mijloc, cel mai îngust loc al trecătorii, unde focienii ridicaseră un zid de apărare cu ceva timp înainte.[41] Leonidas a fost de asemenea avertizat de locuitorii din Trachis, un oraş alăturat, că în munţi exista o potecă ce putea fi folosită pentru a ocoli trecătoarea de la Termopile; ca urmare a trimis 1.000 de focieni pe înălţimile înconjurătoare pentru a preveni o astfel de manevră.[42] În cele din urmă, la jumătatea lui august, armata persană a fost zărită pe celălalt mal al golfului Malis, apropiindu-se de Termopile.[43] Aliaţii au ţinut un consiliu de război,[44] la care unii peloponeziaci au sugerat retragerea la istmul Corintului şi blocarea trecerii către Peloponez.[44] Focienii şi locrienii, ale căror state erau în apropierea trecătorii s-au înfuriat la auzul acestei propuneri şi au susţinut în schimb apărarea la Termopile şi solicitarea de ajutor suplimentar. Leonidas a calmat spiritele şi a acceptat să se apere în trecătoare.[44] Un sol persan a fost trimis de Xerxes să negocieze cu Leonidas: aliaţilor li se oferea libertatea şi titlul de prieteni ai poporului persan. Mai mult, li se oferea relocarea pe pământuri mai bune decât cele pe care le stăpâneau atunci.[45]Vino şi ia-le!".[46] Cum solul persan s-a întors cu mâna goală, bătălia era iminentă. Cu toate acestea, Xerxes a întârziat atacul cu patru zile, aşteptând ca aliaţii să se împrăştie înainte de a trimite trupe împotriva lor.[47] Când aceste oferte au fost refuzate de Leonidas, ambasadorul i-a cerut ferm să-şi depună armele; răspunsul celebru al regelui către persani a fost " [modificare] Forţele combatante[modificare] Armata persanăArmata persană, sub comanda Marelui Rege Xerxes era foarte numeroasă pentru acea epocă, având un număr de oşteni cuprins între 100.000 şi 300.000. Numerele declarate de sursele antice sunt foarte mari şi au generat nesfârşite dispute. Herodot susţine că armata perşilor număra două milioane şi jumătate de personal militar şi încă pe atât personal auxiliar.[3] Poetul Simonide, contemporan cu bătălia, vorbeşte de patru milioane; Ctesias dă 800.000 ca mărime a armatei lui Xerxes[4].Istoricii moderni tind să considere numerele oferite de Herodot şi alte surse vechi ca fiind total nerealiste, rezultate din calcule greşite sau fiind exagerate de partea care a câştigat războiul.[48] Estimările istoricilor militari moderni variază într-o plajă foarte largă, de la 25.000 până la 100.000-200.000 de oameni.[49] Oricare ar fi numărul real de oşteni, nu se pune la îndoială faptul că Marele Rege era nerăbdător să aibă o campanie plină de succes, şi prin urmare ridicase o armată care să-i asigure superioritatea numerică atât pe uscat cât şi pe mare.[50] Numărul de soldaţi persani care au luptat la Termopile este la fel de neclar ca dimensiunea totală a armatei. Nu se ştie dacă întreaga armată persană a mărşăluit până la Termopile sau dacă Xerxes a lăsat trupe fortificate în Macedonia şi Tesalia. Părerea unanimă actuală este că a angajat în luptă la Termopile majoritatea armatei sale, cam 200.000 de oameni. Singura sursă antică ce menţionează un număr, Ctesias, sugerează că la Termopile au luptat 80.000 de perşi, dar mărturia sa este incompletă şi pe alocuri vădit neclară (de exemplu, susţine că bătălia de la Plateea a avut loc înaintea celei de la Salamina). [modificare] Armata greacă
Relatarea lui Pausanias corespunde cu cea a lui Herodot (pe care probabil o citise) şi în plus oferă numărul de locrieni, pe care Herodot nu-l estimase. Aflaţi chiar în calea persanilor în marşul acestora, locrienii au trimis în luptă toţi luptătorii pe care îi aveau, după Pausanias 6.000 de oameni care adăugaţi celor 5.200 de soldaţi ai lui Herodot ar fi ridicat totalul la 11.200.[55] Mulţi dintre istoricii contemporani, care îl consideră pe Herodot mai de încredere[56], îi adună pe cei 1.000 de lacedemonieni şi 900 de hiloţi la totalul de 5.200 ai lui Herodot ca să obţină 7.100 sau 7.000 de oameni, ignorându-i pe melienii lui Diodorus si locrienii lui Pausanias.[57][58] Cu toate acestea, este doar un punct de vedere şi multe alte combinaţii sunt plauzibile. Mai mult, mărimea oştirii s-a modificat apoi în luptă când o mare parte a oştirii s-a retras şi doar aproximativ 3.000 au rămas (300 de spartani, 700 de thespieni, 400 de tebani, probabil 900 de hiloţi şi 1.000 de focieni amplasaţi deasupra trecătorii, mai puţin pierderile suferite în zilele precedente).[56] [modificare] Aspecte strategice şi tacticeDin punct de vedere al strategiei, prin apărarea trecătorii de la Termopile, aliaţii greci îşi foloseau în cel mai bun mod cu putinţă forţele de care dispuneau.[59] Atât timp cât puteau opri înaintarea trupelor persane în Grecia, nu trebuiau să se angajeze într-o bătălie decisivă şi astfel puteau rămâne în defensivă. Mai mult, prin apărarea a două puncte de trecere gâtuite (Termopile şi Artemisium), numărul inferior al soldaţilor greci nu mai era o problemă foarte mare.[59] Dimpotrivă, pentru perşi nevoia de a aproviziona o armată atât de mare însemna că ei nu puteau rămâne în acelaşi loc prea mult timp.[60] Trebuia aşadar ca ei să se retragă sau să avanseze, iar înaintarea însemna că urmau să forţeze trecătoarea de la Termopile.[60]Din punct de vedere tactic, strâmtoarea de la Termopile se potrivea de minune războieloar purtate de greci[59]: falangahopliţi putea bloca o trecătoare îngustă cu uşurinţă, fără grija de a fi luată prin surprindere pe flancuri de cavaleria adversă. În mijlocul strâmtorii, falanga era foarte greu de atacat de infanteria uşoară persană, înarmată uşor.[59] Marele punct slab al aliaţilor era cărarea de munte care mergea pe înălţimi în paralel cu trecătoarea şi care permitea ca poziţa grecilor să fie ocolită. Deşi probabil nu ar fi fost potrivită pentru cavalerie, această cărare putea fi folosită de către infanteria persană (cu multe trupe specializate în lupta de munte).[61] Leonidas fusese avertizat de existenţa acestui drum de localnicii din Trachis şi deplasase un detaşament din trupele fociene acolo pentru a bloca acea cale de acces.[42] de [modificare] Topografia terenuluiLa vremea luptei, trecătoarea Termopile însemna un drum de-a lungul malului golfului Malis, atât de îngust încât un singur car putea trece odată.[62] În partea de sud a drumului erau stâncile ce mărgineau trecătoarea iar marginea de nord era delimitată de apa mării. De-a lungul drumului erau trei gâtuituri, sau „porţi” (pylai), iar la cea din mijloc se ridica un zid ridicat de focieni cu un secol înainte, pentru a-i apăra împotriva invaziilor tesalienilor.[62] Numele de „Porţile Fierbinţi” vine de la izvoarele termale aflate acolo.[41]Astăzi, trecătoarea nu mai este mărginită de mare, ci la câţiva kilometri înauntrul uscatului, datorită depunerilor sedimentare din golf. Vechea potecă apare la picioarele munţilor înconjurând câmpia, iar de-a lungul ei s-a construit o şosea modernă. Mostre de sol luate recent arată că în antichitate trecătoarea avea doar 100m lăţime şi valurile ajungeau până la porţi: "Puţini vizitatori îşi dau seama că bătălia a avut loc peste drum de monument."[63] Strâmtoarea este şi azi un loc potrivit ca poziţie defensivă pentru armatele moderne: forţele britanice au organizat o luptă în 1941 împotriva Germaniei naziste, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, la doar câţiva metri depărtare de locul confruntării antice. [modificare] Bătălia[modificare] Prima zi Herodot şi Diodorus spun că regele, văzând cu ce duşmani are de-a face, a trimis în luptă cele mai bune trupe ale sale, "Nemuritorii" (un corp de elită de 10.000 de oameni), în al doilea atac al zilei.[67][69] Cu toate acestea, Nemuritorii n-au izbutit o ispravă mai glorioasă decât mezii, nereuşind să facă vreo breşă în zidul aliat.[69] Se pare că spartanii au simulat o retragere şi apoi s-au întors brusc şi au nimicit trupele inamice care îi fugăreau.[69] [modificare] A doua zi Târziu în cea de-a doua zi, în timp ce regele persan cugeta la următoarea sa mişcare, a primit un cadou neaşteptat: un trădător trahinian pe nume Ephialtes i-a spus de cărarea din munţi care ocolea trecătoarea, şi s-a oferit să călăuzească armata persană,[72] aşteptându-se la o recompensă.[72] Pentru faptul său, numele lui Ephialtes a fost stigmatizat pe veci, cuvântul a primit sensul de „coşmar” şi a devenit termenul arhetipal pentru „trădător” în limba greacă. Herodot povesteşte cum Xerxes l-a trimis pe Hydarnes, comandantul „Nemuritorilor”, în frunte unei trupe să-i încercuiască pe aliaţi folosind poteca nou descoperită. Istoricul nu detaliază cine era sub comanda lui Hydarnes[73][74] Cărarea ducea de la estul taberei persane de-a lungul crestei muntelui Anopaea prin spatele stâncilor care străjuiau trecătoarea. La un moment dat cărarea se bifurca, un drum ducând spre Focida şi celălalt către golful Malis la Alpenus, primul oraş al Locriei.[75] (Nemuritorii suferiseră pierderi în prima zi). E posibil ca Nemuritorilor să li se fi adăugat alţi soldaţi - după Diodorus, Hydarnes comanda 20.000 de oameni în această misiune. [modificare] A treia ziÎn zorii zilei, focienii care păzeau cărarea deasupra strâmtorii au sesizat prezenţa persanilor din cauza foşnetului frunzelor de stejar. Herodot spune că au sărit în picioare şi au fost foarte uimiţi.[76] Hydarnes a fost, probabil, la fel de uimit să-i vadă cum se înarmează în grabă atunci când l-au văzut în fruntea trupelor persane,[77] temându-se chiar că a dat peste spartani, dar Ephialtes l-a lămurit că nu erau.[76] Focienii s-au retras pe un deal din apropiere pentru a-şi organiza apărarea, întrucât credeau că persanii au venit să-i atace.[76] Nevroind să fie întârziaţi de o luptă neprevăzută, persanii le-au trimis un stol de săgeţi înainte de a continua marşul lor de încercuire a principalei armate aliate.[76]Aflând de la un curier că focienii cedaseră cărarea din munţi, Leonidas a convocat un consiliu de război în zori.[78] Unii dintre aliaţi au susţinut retragerea, dar Leonidas s-a hotărât să rămână în trecătoare împreună cu spartanii.[78] Multe dintre contingentele aliate au ales apoi ori să se retragă (fără ordin) ori li s-a ordonat plecarea de către Leonidas (Herodot admite că există îndoieli cu privire la ce s-a întâmplat de fapt).[78] Cei 700 de thespieni conduşi de generalul lor Demophilus au refuzat să plece împreună cu ceilalţi greci.[79] Au rămas de asemenea cei 400 de tebani, şi, probabil, hiloţii care îi urmau pe spartani.[77] Deciziile lui Leonidas au fost subiectul multor discuţii. Se spune deseori că spartanii urmau legile Spartei refuzând retragerea, dar de fapt se pare că tocmai refuzul de a se retrage de la Termopile a creat ideea că spartanii nu se retrăgeau niciodată din luptă.[80] Este posibil de asemenea ca Leonidas, amintindu-şi de profeţia Oracolului, să fi decis să-şi sacrifice viaţa pentru a salva cetatea. Cu toate acestea, întrucât profeţia era destinată lui însuşi, acest motiv nu pare suficient pentru a trimite aproximativ 1.500 de oameni într-o luptă pe viaţă şi pe moarte.[80] Cea mai veridică teorie este că Leonidas a ales să organizeze o ariergardă a armatei sale, asigurând retragerea celorlalte trupe aliate.[80][81] Dacă întreaga armată ar fi părăsit trecătoarea, terenul deschis din spatele Termopilelor ar fi permis cavaleriei persane să-i calce în picioare pe greci. Dacă ar fi rămas toţi pe loc, ar fi fost înconjuraţi şi omorâţi, până la urmă.[77] Acoperind retragerea celorlalţi, şi menţinând în continuare poziţia defensivă, Leonidas ar fi salvat 3.000 de oameni care ar fi putut purta altă luptă, mai târziu.[81] Tebanii au dat naştere de asemenea unor discuţii. Herodot sugerează că au fost aduşi în luptă ca ostatici, pentru a asigura „buna purtare” a Tebei.[39] Dacă era aşa, cum dealtfel a întrebat şi Plutarh, de ce nu au fost trimişi împreună cu ceilalţi greci?[80] O posibilitate este că aceşti soldaţi erau „loialişti” tebani care, spre deosebire de majoritatea celorlalţi concitadini ai lor, se împotriveau dominaţiei persane.[80] Astfel, ei ar fi venit la Termopile de bunăvoie şi au rămas până la urmă pentru că nu s-ar mai fi întors în Teba dacă persanii ar fi cucerit Beoţia.[77][80] Doar acest motiv nu pare suficient să explice de ce au rămas, restul de cetăţeni ai Thespiei au fost evacuaţi cu totul înainte ca persanii să ajungă acolo.[80] Se pare că thespienii s-au oferit voluntar să rămână pe poziţie ca un simplu act de sacrificiu de sine, cu atât mai uimitor cu cât corpul lor de armată era alcătuit din absolut toţi hopliţii care putuseră fi adunaţi din cetate.[82] Această trăsătură de caracter pare a fi fost specifică thespienilor - de cel puţin alte două dăţi mai târziu în istorie, o armată thespiană a intrat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte.[80] Thespienii, hotărâţi să nu i se supună lui Xerxes, şi-ar fi văzut oraşul distrus dacă persanii ar fi cucerit Beoţia. În zori, Xerxes a oferit libaţii zeilor. Timpul necesar acestor ceremonii a îngăduit Nemuritorilor să coboare de pe munte, iar apoi grosul armatei persane s-a pus în mişcare.[66] Pentru această confruntare, Aliaţii au ţâşnit în faţa zidului pentru a-şi întâmpina inamicii în partea mai largă a trecătorii, pentru a omorî cât mai mulţi cu putinţă.[66] Au început lupta cu suliţele până când toate suliţele lor s-au frânt, apoi au scos săbiile scurte (xiphē).[83] Herodot spune că doi fraţi de-ai lui Xerxes au căzut în această luptă: Abrocomes şi Hyperantes.[83] Leonidas a murit şi el în timpul asaltului, cele două părţi luptând pentru posesia cadavrului - iniţial, grecii l-au câştigat.[83] Cum Nemuritorii se apropiau, Aliaţii s-au regrupat pe un deal în spatele zidului.[84] Tebanii „s-au îndepărtat de tovarăşii lor, şi, cu mâinile ridicate, s-au apropiat de barbari”, dar câţiva au fost ucişi înainte ca persanii să-i ia prizonieri.[84] Regele i-a înfierat pe tebani după luptă cu însemnul regal.[85] Herodot spune despre restul apărătorilor: „Aici se apărară până la ultimul, cei care mai aveau săbii folosindu-le, iar ceilalţi luptând cu mâinile goale şi cu dinţii.”[84] După ce a dărâmat o parte din zid, Xerxes a înconjurat dealul şi persanii i-au acoperit pe greci cu o ploaie de săgeţi, până când ultimul dintre aceştia a murit.[84] În 1939, arheologul Spyridon Marinatos, în timpul săpăturilor de la Termopile, a descoperit o mulţime de vârfuri de săgeată persane de bronz pe dealul Kolonos, stabilind locul în care trupele aliate şi-au găsit sfârşitul (înainte se crezuse că dealul era unul mai mic din apropierea zidului).[86] Trecătoarea de la Termopile era în sfârşit deschisă pentru armata persană, cu preţul a 20.000 de victime în rândul asiaticilor (după Herodot).[6] Ariergarda aliată a fost nimicită, cu pierderi estimate la 2.000 de oameni (incluzându-i pe cei morţi în primele două zile).[87] Herodot spune la un moment dat că 4.000 de aliaţi au murit, dar presupunând că focienii care păzeau cărarea din munţi n-au fost omorâţi în timpul bătăliei (aşa cum tot el susţine), asta însemna aproape toţi grecii (după estimările lui Herodot), şi acest număr este probabil prea mare.[88] [modificare] UrmăriDupă ce trupul lui Leonidas a fost recuperat de persani, Xerxes, într-un acces de furie, a ordonat tăierea capului leşului şi crucificarea trupului. Herodot remarcă faptul că acest tratament era neobişnuit pentru persani, deoarece îi tratau pe războinicii viteji cu un respect deosebit (exemplul lui Pytheas, capturat în largul insulei Skiathos înaintea bătăliei de la Artemisium este grăitor).[84][89] Pe de altă parte Xerxes era cunoscut pentru furia sa - a ordonat ca apele mării din strâmtoarea Hellespont să fie biciuite pentru că nu îl ascultau.[27] După plecarea persanilor, aliaţii şi-au strâns morţii şi i-au înmormântat pe deal. După terminarea invaziei persane, un leu de piatră a fost ridicat la Termopile în amintirea lui Leonidas.[90] Abia după 40 de ani de la bătălie oasele lui Leonidas au fost duse înapoi în Sparta unde a fost din nou înmormântat cu mari onoruri; jocuri funerare s-au ţinut apoi în fiecare an în cinstea lui.[83][91]Odată ce trecătoarea Termopile nu mai era o oprelişte pentru persani, blocada instituită de flota aliată la Artemisium nu mai avea nici o valoare. Bătălia de la Artemisium, desfăşurată în acelaşi timp, ajunsese într-un impas tactic, niciuna dintre părţi nu reuşea să-şi adjudece victoria. Flota aliaţilor a reuşit să se retragă în siguranţă în golful Saronic unde a ajutat la transbordarea restului de cetăţeni atenieni pe insula Salamina.[81] După Termopile, armata persană a început să prade şi să incendieze oraşele din Beoţia care nu li se predaseră, Plateea şi Thespia înainte de a continua marşul către cetatea Atenei, care fusese deja evacuată.[92] În acest timp, aliaţii (în marea majoritate peloponeziaci) se pregăteau să se apere în Istmul Corint, demolând singurul drum care trecea pe acolo şi construind un zid de-a latul acestuia.[93] La fel ca la Termopile, pentru succesul acestei strategii era nevoie ca flota aliată să organizeze o blocadă care să oprească înaintarea navelor persane prin golful Saronic, astfel încât trupele inamice să nu ocolească punctul defensiv organizat de trupele de uscat şi să fie debarcate direct în Peloponez.[94] Mai mult decât atât, Temistocle i-a convins pe aliaţi să încerce o victorie decisivă împotriva navelor persane. Atrăgându-le pe acestea în strâmtoarea Salamina, flota greacă a reuşit să distrugă majoritatea celei persane în bătălia de la Salamina care a însemnat de fapt sfârşitul ameninţării persane asupra Peloponezului.[95] Temându-se că grecii ar putea ataca podurile de vase de peste Hellespont blocându-i astfel trupele în Europa, Xerxes s-a retras cu grosul armatei în Asia.[96] A lăsat o armată anume aleasă sub comanda lui Mardonius pentru a finaliza cucerirea în anul următor.[97] La insistenţele Atenei, aliaţii peloponeziaci s-au pus de acord într-un final să încerce să-l atragă pe Mardonius în luptă, şi au pornit în marş spre Attica.[98] Mardonius s-a retras în Beoţia pentru a-i aduce pe greci în teren deschis, cele două părţi întâlnindu-se până la urmă lângă cetatea Plateea.[98] Acolo, în bătălia de la Plateea[98] În acelaşi timp, în bătălia navală de la Mycale aliaţii au distrus practic şi ce mai rămăsese din flota persană, astfel reducând pericolul unor invazii ulterioare.[99] armata greacă a obţinut o victorie decisivă, distrugând mare parte din armata persană şi încheind invazia Greciei. [modificare] ImportanţăBătălia este fără îndoială cea mai cunoscută din istoria antică europeană, la care se fac nenumărate referinţe în cultura antică, mai recentă şi chiar în cea contemporană. Occidentalii, cel puţin, îi laudă pe greci pentru isprăvile lor în luptă.[100]Cu toate acestea, în contextul mai larg al invaziei persane, bătălia a fost o înfrângere pentru aliaţi, mai mult chiar, una cu urmări dezastruoase.[101] Pare limpede că strategia aliaţilor era să-i blocheze pe persani în loc la Termopile şi Artemisium;[59] oricare ar fi fost scopul lor, e puţin probabil că aveau de gând să cedeze întreaga Beoţie şi Attica către persani.[59] Poziţia grecilor la Termopile era aproape de netrecut, în ciuda faptului că erau cu mult depăşiţi numeric.[81][60] Din acest punct de vedere, forţarea trecătorii a fost o victorie tactică şi strategică (în ciuda pierderilor suferite).[81] Retragerea cu succes a trupelor greceşti nu poate fi considerată în nici un fel o victorie, deşi a contribuit la ridicarea moralului aliaţilor şi a mai umbrit puţin din gloria perşilor.[81] Dacă ar fi reuşit să ţină strâmtoarea puţin mai mult timp, e foarte posibil ca persanii să fie nevoiţi să se retragă din lipsă de apă şi provizii. Există teoria conform căreia la Termopile, perşii ar fi obţinut o victorie pirică[102][103], adică una în care învingătorul suferă la fel de multe pierderi ca şi învinsul. Herodot nu sugerează nicăieri argumente care să susţină această teorie. Totodată, susţinătorii acestei idei uită faptul că după victoria de la Termopile, perşii au cucerit aproape întreaga Grecie,[104] şi, un an mai târziu, încă duceau lupte în peninsulă.[105] Se mai vehiculează ideea că bătălia de la Termopile a încetinit înaintarea perşilor, oferind timp flotei aliate să pregătească bătălia de la Salamina. Având în vedere intervalul dintre bătăliile de la Termopile şi Salamina (aproximativ o lună), întârzierea provocată de aliaţi armatei persane nu mai este atât de semnificativă.[106] Mai mult, această teorie ignoră faptul că armata aliată lupta în acelaşi timp şi la Artemisium, suferind pierderi şi pe acea parte.[107] Faima bătăliei vine aşadar nu din efectul pe care l-a avut în sfârşitul efectiv al războiului, ci din modelul moral pe care l-a oferit spre inspiraţie lumii întregi.[106][108] Confruntarea de la Termopile a rămas în istorie datorită eroismului ariergărzii, care, deşi condamnată la moarte sigură, a rămas pe poziţii.[100] Lupta a mai fost interpretată şi ca o confruntare între bărbaţi liberi, apărându-şi ţara şi libertatea, şi armata imperială persană, cu mulţi soldaţi obligaţi să lupte pentru despot. Deşi această paradigmă este o generalizare forţată (există o sumedenie de contraexemple), mulţi comentatori au folosit lupta ca o ilustrare a acestui concept.[59] Deşi bătălia nu a fost decisivă în contextul invaziei persane, are o importanţă şi din punct de vedere militar, luînd în considerare primele două zile ale confruntării. Reuşita apărătorilor este folosită pentru a exemplifica avantajele pe care le oferă antrenamentul, echipamentul şi folosirea corectă a terenului.[109] [modificare] Moştenire[modificare] MonumenteMai multe monumente au fost ridicate pe locul bătăliei antice.[modificare] Epitaful lui Simonides
[modificare] Monumentul lui LeonidasLa locul bătăliei mai există un monument modern, numit „monumentul lui Leonidas” în onoarea regelui spartan. Este compus dintr-o statuie de bronz a lui Leonidas, înscrisă doar cu replica „Μολών λαβέ” („Vino şi ia-le!”). Metopa de sub statuie înfăţişează scene din bătălie. Cele două statui din stânga şi dreapta monumentului reprezintă râul Eurotas şi muntele Tayget, faimoase repere ale Spartei.
[modificare] Monumentul thespienilorÎn 1997, un al doilea monument a fost dezvelit oficial de guvernul grec, dedicat celor 700 de thespieni care au luptat alături de spartani. Monumentul este cioplit în marmură şi este alcătuit dintr-o statuie de bronz reprezentându-l pe zeul Eros, venerat în Thespia antică. Pe piedestal, o inscripţie: „În memoria celor 700 de thespieni”.O placă aflată sub statuie explică simbolismul acesteia:
[modificare] Legende asociate cu bătăliaDescrierea luptei, aparţinând lui Herodot, conţine o mulţime de întâmplări apocrife şi schimburi de replici între cele două părţi, pe lângă evenimentele istorice principale. Aceste informaţii nu sunt, bineînţeles, verificabile, dar formează o parte integrală a legendei bătăliei. Multe dintre ele sunt exemple relevante ale discursului (şi spiritului) laconic al spartanilor.Astfel, Plutarh aminteşte în lucrarea sa Vorbe ale femeilor spartane că soţia lui Leonidas, Gorgo, l-a întrebat ce să facă dacă el nu s-ar întoarce. Leonidas i-a răspuns "Mărită-te cu un om bun şi fă-i copii buni".[111] Se spune că, ajunşi la Termopile, perşii au trimis un cercetaş călare în recunoaştere. Grecii l-au lăsat să se apropie de tabăra lor, să-i observe şi să se întoarcă. Când iscoada i-a raportat lui Xerxes mărimea oastei greceşti şi faptul că spartanii făceau gimnastică de înviorare şi-şi pieptănau pletele, regele persan a râs la aflarea acestor informaţii. El i-a cerut sfatul lui Demaratus, un rege spartan exilat din suita sa, care l-a informat că spartanii se pregăteau de luptă, şi că le era în obicei să-şi împodobească părul atunci când urmau să-şi rişte vieţile. Demaratus i-a numit "cei mai viteji dintre greci" şi l-a avertizat pe Marele Rege că spartanii aveau de gând să lupte pentru a apăra trecătoarea. Spartanul i-a reaminitit lui Xerxes că încercase să-i atragă atenţia asupra neamului său încă de la începutul campaniei împotriva grecilor, dar nu fusese luat în serios. A mai adăugat că daca Xerxes i-ar fi învins vreodată pe toţi spartanii, nici un alt popor din lume nu i s-ar mai fi opus.[112] Herodot povesteşte de asemenea primirea unei solii persane de către Leonidas. Solul i-a spus regelui spartan că Xerxes îi va oferi toată Grecia dacă ar trece de partea sa. Leonidas i-a răspuns: "Dacă ai şti care sunt cu adevărat lucrurile nobile în viaţă, nu m-ai ispiti cu dorinţe asupra averilor altora; ci eu mai degrabă mor pentru Grecia decât să fiu singurul domn asupra neamului meu".[113] Persanul i-a cerut atunci să-şi depună armele, la care Leonidas i-a dat faimosul răspuns "Vino şi ia-le!".[114] Astfel de replici laconice şi încrezute au contribuit fără îndoială la ridicarea moralului grecilor. Herodot scrie că atunci când Dienekes, un soldat spartan, a aflat că perşii sunt atât de mulţi încât săgeţile lor ar acoperi lumina soarelui, a răspuns netulburat "Cu atât mai bine, ne vom bate la umbră".[115] După luptă, Xerxes a vrut să afle scopul grecilor (mirat probabil pentru că avuseseră atât de puţini oameni) şi a cerut ca nişte dezertori arcadieni să fie interogaţi în faţa sa. Aceştia i-au răspuns că toţi ceilalţi bărbaţi participau la Jocurile Olimpice. Întrebaţi fiind care era răsplata câştigătorului, răspunsul a fost "o coroană din ramuri de măslin". Auzind aceasta, Tigranes, un general persan a exclamat: "Pe toţi zeii, Mardonius, ce fel de bărbaţi sunt aceştia pe care ne-ai pus să-i înfruntăm? Ei nu se luptă pentru bani, ci pentru gloria victoriei!"[116] [modificare] Referinţe
[modificare] Bibliografie
 | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu