Chitară
Chitara ori ghitara (pl. chitare, ghitare '[1]) este un instrument muzical cu coarde ciupite. Ea are un gât lung, delimitat cu ajutorul tastelor (en. frets), şi o cutie de rezonanţă ale cărei ambe feţe sunt plane. În lateral, se formează „umerii” caracteristici, rotunzi, care dau corpului forma cifrei 8. Acordajul standard în cvarte perfecte (cu o singură excepţie) aduce cu cel al instrumentelor din familia violei (viola da gamba, violone ş.a.).
Chitara joacă un rol important în numeroase genuri muzicale aparţinând folclorului, dar îndeosebi muzicii de consum. Între aceste genuri, se numără muzica blues, country, folk, flamenco, jazz, rock şi pop. Practicamuzica cultă astfel: repertoriul specific este cântat la chitară „clasică” (ale cărei corzi sunt fabricate din nailon), muzica veche (renascentistăbarocă), în lipsa unui instrument mai potrivit, se execută la chitară cu corzi de oţel, iar muzica contemporană se va executa la ambele, în funcţie de indicaţiile din partitură. La chitară se poate cânta folosindu-se exclusiv proprietatea acustică a corpului chitarei (în care se propagă undele sonore create de vibraţia corzilor la ciupire) sau folosindu-se un amplificator (potrivit atât la chitare electrice, cât şi la cele acustice) ce creşte în intensitate şi modelează, în funcţie de preferinţele chitaristului, semnalul captat de dozeleelectromagnetice montate în apropierea corzilor. contemporană include chitara cu şase corzi (acustică, mult mai rar electrică) în sau
Cuprins[ascunde] |
[modificare] Construcţie
1. Cap ◊ 2. Prăguş ◊ 3. Şurub (cheie) de acordare ◊ 4. Tastă (bară) ◊ 5. Tijă de susţinere ◊ 6. Marcaj ◊ 7. Gât ◊ 8. Butuc ◊ 9. Corp ◊ 10. Doze electromagnetice ◊ 11. Potenţiometre ◊ 12. Cordar ◊ 13. Placă de protecţie ◊ 14. Spate ◊ 15. Tabla de rezonanţă ◊ 16. Eclisă ◊ 17. Rozetă ◊ 18. Corzi ◊ 19. Căluş ◊ 20. Tastieră (pop. grif).
Denumirile sunt preluate din Carulli (1985)[2] şi Petric (2004).
Denumirile sunt preluate din Carulli (1985)[2] şi Petric (2004).
[modificare] Capul
Capul este situat la extremitatea depărtată de instrumentist a chitarei, fiind dotat cu chei care prin rotire măresc, respectiv micşorează tensiunea aplicată corzilor elastice, în scopul acordării instrumentului. La chitara clasică, ele sunt dispuse câte trei pe două rânduri de o parte şi de alta a capului; această configuraţie se regăseşte şi la unele chitare electrice. Cheile pot fi dispuse şi în linie (modelul Fender Stratocaster). Există şi alte moduri de aranjare a mecanismului de acordare; un exemplu ar fi chitarele electrice Steinberger care, neavând cap, au dispozitivele respective montate pe corp sau pe punte.[modificare] Tastiera
[modificare] Corpul
Poate avea o diversitate de forme si aceasta datorita faptului ca nu trebuie sa mai indeplineasca rolul de amplificator al vibratiei, amplificarea facandu-se cu ajutorul componentelor electrice. In acest caz se pune mare accent pe doze, componentele care capteaza vibratiile coardelor. Corpul chitarei este confectionat din lemn. Este prevazut ca si chitara "rece" cu cordar si inaltator (reglabil). Pe corp mai sunt montate dozele electromagnetice. Instalatia electrica se afla in interiorul corpului, iar butoanele de reglaj sunt in afara. Tot pe corp mai exista si o mufa cu ajutorul careia se face legatura intre instalatia chitarei si amplificator (mufa mama jack mono, mare).[modificare] Istoric
Apariţia chitarei constituie o invenţie târzie, ce aparţine de Renaştere (sec. XVI).[3] În schimb, inventarea tehnologiilor fără de care nu s-ar fi putut realiza aceasta şi construirea instrumentelor al căror descendent direct este, datează din timpuri mult mai vechi. Istoricul chitarei va face referire şi la instrumentele cordofone care au purtat pe rând acelaşi nume, fără a avea prea mult în comun în ce priveşte construcţia. Având la bază etimologia comună, aceste instrumente şi chitara au fost puse „forţat” laolaltă; totuşi, studiile efectuate de Michael Kasha în anii 1960 au adus argumente definitive în această direcţie, arătându-se că etimologia nu atesta alte indicii de rudenie între instrumente, ci arăta cel mult cum a ajus să desemneze aceeaşi denumire varietăţi foarte diverse de-a lungul timpului şi spaţiilor geografice traversate.[4][modificare] Preistorie, epoca antică
Primele instrumente cordofone foloseau ceea ce aduce astăzi cu o tastieră (grif) nu pentru a da interpretului posibilitatea scurtării porţiunii de vibrat din coardă prin apăsarea ei, ci pentru a putea agăţa la capătul „tastierei” corzi de lungimi mai mari, cu sunet mai pronunţat. Corzile erau fabricate din intestine de animale sau mătase, iar instrumentele construite făceau parte din familia harpei.[4] Acestea se definesc ca instrumente cordofone cu mai multe corzi aşezate paralel sau uşor convergent (fără a se întâlni, însă), de lungimi variabile (în schimb, cum se va vedea, familia lirei include instrumente la care nu lungimea corzilor diferă, toate fiind la fel de lungi, ci grosimea lor). Se consideră că harpa a apărut când s-a remarcat muzicalitatea coardei din arcul de vânătoare; cea mai veche harpă cunoscută în lume este cea a reginei sumeriene Şub-Ad, cu 11 corzi (Ur, Irakul de astăzi, 2500 î.Hr.).[1]Folosirea „prelungirii” corpului de care s-a vorbit ca tastieră propriu-zisă s-a produs mai întâi la instrumentul numit tanbur [sic!].[5] Pasul esenţial a fost lărgirea unghiului format de cutia de rezonanţă (corpul instrumentului) aproape de 180°, pentru a facilita apăsarea corzilor pe tastieră. Instrumentul se alătura flautelor, harpelor şi percuţiilor în ansambluri muzicale. Aceste practici aparţin de Egiptul Antic în prima jumătate a mileniului II î.Hr. (2000-1500 î.Hr.), dar şi de Persia şi Mesopotamia.[4] Cel mai vechi tanbur păstrat a aparţinut cântăreţului Har-Mose, care a trăit sub domnia reginei Hatşepsut (în jur de 1500 î.Hr.).[6]Arheologic din Cairo. Instrumentul poate fi văzut la Muzeul
Chitara este, însă, doar un membru al familiei tanburului. În fapt, cea mai veche reprezentare a unui instrument care să aibă fizionomia unei chitare (nu doar trăsăturile unui tanbur) a fost găsită în Turcia, la Alaca (1300 î.Hr., cultura hittită).[4]
[modificare] Etimologie
Particula finală „-tar” (adaptată limbii române, „-tară”) din denumirea instrumentului însemna „coardă” în limba sanscrită. Astfel, instrumentele populare dotar (Turkestan, regiune asiatică), setar (Iran), ceartar (Iran), panştar (Afghanistan) denumesc instrumente similare cu două, trei, patru, respectiv cinci corzi. E probabil ca numele instrumentului indian sitar să provină din setar; construcţia foarte diferită sugerează preluarea instrumentului din vechi timpuri, astfel încât metamorfozele care l-au adus în stadiul cunoscut nu sunt altceva decât amprenta culturii indiene. În schimb, „chitară” este derivat din ceartar – ipoteza este confirmată de faptul că primele chitare aduse în Europa aveau patru corzi, la fel ca instrumentul persan.[modificare] Secolele XVI-XVIII
La începutul Renaşterii, în Europa, chitara cu patru perechi de corzi (corzile pereche fiind acordate la unison) era deja des utilizată de muzicieni, cea mai veche muzică scrisă anume pentru chitară datând din secolul al XVI-lea. Chitara cu cinci perechi de corzi a apărut în Italia, acordajul folosit fiind la, re, sol, si, mi, de la coarda groasă spre cea subţire, asemeni acordajului standard folosit în ziua de astăzi pentru primele cinci corzi (a şasea coardă este acordată la aproximativ 82 Hz, nota mi, cu două octave mai jos decât prima coardă).
În acea perioadă, gâtul chitarelor avea rareori mai mult de opt taste (restul erau montate, ca şi la chitara modernă, deasupra corpului), dar ulterior s-au construit chitare cu zece, douăsprezece şi uneori mai multe taste libere. Italienii au condus mai departe dezvoltarea acestui instrument, în secolul al XVII-lea adăugând încă o pereche de corzi la cele cinci existente. Mai apoi, s-a renunţat la formatul corzilor pereche, rămânând doar cele şase corzi. Astfel, la începutul secolului al XIX-lea chitara era adusă aproximativ la forma ei actuală. Diferenţele erau corpul încă mic şi foarte îngustat în partea de mijloc.[4]
[modificare] Chitarele acustice moderne
Chitara clasică modernă a apărut în jurul anului 1850, când spaniolul Antonio Torres a modificat forma şi proporţiile instrumentului, oferindu-i o acustică îmbunătăţită, un ton deosebit de plăcut şi, totodată, o structură rezistentă. Chitara clasică a lui Torres a devenit standard şi de atunci până în ziua de azi a rămas neschimbată.În paralel cu Torres, imigranţii germani ajunşi în Statele Unite ale Americii, pentru a obţine un sunet mai puternic, respectiv un ton mai percusiv decât al chitarei clasice, au început să folosească corzi de oţel, care exercitau o presiune mai mare asupra gâtului şi corpului chitarei. A fost găsită soluţia la această problemă, structura interioară suferind unele modificări (era adoptată structura de susţinere in forma literei X). Astfel apărea chitara western, ce a primit, prin retronimie, denumirea de „chitară acustică”.[4]
La sfârşitul secolului XIX, Orville Gibson experimenta noi forme de chitară, cu elemente preluate din înfăţişarea violoncelului.
[modificare] Apariţia chitarei electrice
Pentru detalii, vezi: Chitară electrică.
În anii 1920, Lloyd Loar s-a alăturat lui Orville Gibson, cei doi construind prima chitară jazz, cu efurirozete). Chitara electrică a luat naştere la inventarea primelor doze electromagnetice la sfârşitul anilor 1920, însă s-a bucurat de succes doar după 1936, când Gibson a introdus modelul ES 150, făcut celebru de chitaristul de jazz Charlie Christian. Odată cu creşterea posibilităţilor de amplificare a sunetului, chitara electrică a captat atenţia multor muzicieni şi, bineînţeles, a creatorilor de chitare, fapt care a declanşat o adevărată cursă pentru perfecţionarea lor.[4] decupate pe tabla de rezonanţă (în locul obişnuitei [modificare] Principii de funcţionare
Când o coardă este făcută să vibreze, ia naştere imediat şi o undă staţionară. Înălţimea notei produse depinde de lungimea corzii şi de tensiunea acesteia. Când cântă la chitară, muzicianul apasă corzile pe tastieră pentru a le scurta lungimea efectivă. Apăsând o coardă la jumătatea lungimii ei, se obţine o frecvenţă de vibraţie de două ori mai mare decât cea a întregii corzi, adică o octavă mai înaltă decât frecvenţa fundamentală a corzii.Ca să poată fi auzit, sunetul produs de o coardă trebuie amplificat. Aceasta se face de obicei cu ajutorul unei cutii de lemn, numită cutie de rezonanţă şi care formează corpul chitarei. În anii 1930, chitariştii din fomaţiile de muzică de dans şi cei din bandele de jazz au început să îşi amplifice instrumentele, pentru ca acestea să poată fi auzite mai bine de către spectatori. Un traductor electromagnetic (o doză electromagnetică) este amplasat în spatele corzilor, transformând variaţia distanţei faţă de coarda în mişcare în semnale electrice care pot fi amplificate şi reproduse la volumul dorit de către un difuzor. Multe din chitarele moderne sunt special construite pentru a profita de această tehnică. În cazul lor, importanţa corpului chitarei scade simţitor, deci el poate fi construit din material masiv.[7]
[modificare] Tipuri de chitare. Denumiri
[modificare] După modalitatea de amplificare a sunetului
Chitara standard (în forma ei binecunoscută) a primit, prin retronimie, denumirea de chitară acustică, apărută după impunerea chitarei electrice (variantă a instrumentului care realizează amplificarea sunetului produs nu prin intermediul unei cutii de rezonanţă, ci prin amplificare electrică mijlocită de prezenţa unor doze electromagnetice). Există şi chitare electro-acustice, similare ca aspect cu chitarele acustice; diferenţa este introducerea unui microfon şi (de regulă) a unui egalizator, ambele ataşate corpului chitarei.[modificare] După registraţie
Din punct de vedere al registraţiei, chitara se înscrie în registrul bas prin limita inferioară a acordajului tipic, anume sunetul mi din octava mare. În ciuda acestui fapt, numele de „chitară bas” s-a consacrat instrumentului derivat, construit începând din perioada interbelică, acordat cu o octavă mai jos (aflat, în realitate, în registrul contrabas).[modificare] După numărul de corzi
Există chitare cu de la două până la peste zece coarde. Pentru o chitară „standard” (en. prime guitar) se folosesc cel mai frecvent şase corzi (acordate astfel, de la grav la acut: mi, la, re, sol, si, mi), dar poate apărea şi o a şaptea (cea mai gravă, acordată si sub mi) sau chiar mai multe pentru chitarele construite la comandă. Chitara acustică cu zece coarde, care în ultimii ani se bucură de o popularitate tot mai mare ca instrument de sine stătător, a fost inventată de Narciso Yepes.În schimb, chitarele bas folosesc cel mai frecvent patru corzi (acordate mi, la, re, sol, exact cu o octavă mai grav decât în cazul chitarei standard). Totuşi, de la finele anilor şaptezeci începând, s-au răspândit tot mai mult chitarele bas cu cinci sau chiar mai multe corzi, care pot atinge registrul subcontrabas.
[modificare] După repertoriul abordat
Chitarele pot fi numite şi după genurile muzicale cărora le sunt destinate. Astfel, chitara clasică corespunde repertoriului de muzică clasică (cultă) pentru chitară, genului flamenco şi, uneori, stilului de jazz numit gypsy jazz (impus de chitaristul Jean-Baptiste „Django” Reinhardt în perioada interbelică); instrumentul a fost împrumutat şi de genurile muzicii de consum din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Alte chitare acustice (în acest caz, „chitară acustică” se opune „chitarei clasice”, fiind mai exact vorba de chitara western) se întrebuinţează pentru muzică folk, rock, pop, jazz, uneori în formaţiile de muzică veche ş.a., instrumentul având o costrucţie şi un timbru diferit.Chitarele electrice nu primesc întotdeauna astfel de etichete, fiind totuşi binecunoscută delimitarea între chitare destinate genului jazz (chitare jazz), rock sau metal. Aceeaşi distincţie se face şi în cazul chitarelor electrice bas (cele acustice bas, introduse în anii şaptezeci, fiind destul de rar folosite, eventual echivalând chitara electrică în muzica acustică, unplugged), existând „başi” (chitare bas) de jazz, başi de rock sau metal ş.a., construcţia diferită permiţând abordarea tehnică variată.
[modificare] După existenţa tastelor
Există instrumente de forma chitarei, a căror construcţie nu foloseşte o tastieră delimitată prin bare (taste); deşi nu respectă unul dintre aspectele specifice ale instrumentului, ele sunt numite în continuare chitare – este vorba despre chitara fără taste (en. fretless guitar, unde fret înseamnă „tastă”). În ajutorul interpretului se vor desena marcaje pe tastieră, fie din semiton în semiton, fie în punctele obişnuite pentru marcaje de la chitara cu taste (en. fretted guitar). Mai rar întâlnite în cazul chitarelor standard, modelele fără taste sunt mult mai răspândite în cazul chitarelor bas, destinate genului jazz sau altor genuri mixte ale muzicii jazz (en. fretless bass).[modificare] Instrumente înrudite
[modificare] Precursori ai chitarei[modificare] Instrumente populare (derivate din tanbur) | [modificare] Instrumente de epocă cu taste (tastieră)[modificare] Instrumente derivate din chitară sau similare |
[modificare] Bibliografie
- Carulli, Ferdinando (1985). Metodă de chitară (ediţie revăzută şi adăugită de Ştefan Freischberger), Editura Muzicală, Bucureşti
- Guy, Paul (2007). A Brief History of the Guitar, articol publicat pe site-ul guyguitars.com
- Petric, Gabriel (2004). Manual de chitară, Editura Teora, Bucureşti. ISBN 973-601-057-0
[modificare] Referinţe
- ^ Intrarea cuvântului „chitară” în Dicţionarul ortografic al limbii române, pe site-ul DEX online
- ^ Carulli, pag. 14
- ^ Carulli, pag. 5
- ^ a b c d e f g Guy
- ^ Kayhan Kalhor (1997). Tanbur, articol publicat pe site-ul casei de discuri Kershmeh Records
- ^ Scott, Nora E. The Lute of the Singer Har-Mosě, în The Metropolitan Museum of Art Bulletin, serie nouă, vol. 2, nr. 5 (ianuarie 1944)
- ^ Instrumente muzicale, în colecţia enciclopedică „Arborele lumii”, Ştiinţă şi tehnologie, pag. 80
[modificare] Aprofundarea subiectului
- Kasha, Michael. A New Look at the History of the Classic Guitar, în Guitar Review (nr. 30, august 1968)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu