Al treilea razboi Punic

Al Treilea Război Punic

Al treilea război punic (149 - 146 î.Hr.) a fost al treilea şi ultimul Război punic care a avut loc între colonia feniciană Cartagina şi Republicii Romane. Aceste războaie au fost numite Războaiele punice după numele de puni pe care romanii îl dădeau cartaginezilor.
A fost un conflict mult mai mic decât primele două războaie punice, fiind constituit de fapt dintr-o singură bătălie: Bătălia pentru Cartagina. Bătălia s-a încheiat cu distrugerea totală a oraşului Cartagina şi cu anexarea teritoriului deţinut de aceasta de către romani. De asemenea populaţia Cartaginei a fost omorâtă sau transformată în sclavi, existenţa independentă a Cartaginei luând astfel sfârşit.

Cuprins [ascunde] 1 Condiţii generale 2 Conflictul 3 Consecinţe 4 Legături externe

[modificare] Condiţii generale

În perioada de după Al doilea război punic romanii s-au angajat în mai multe conflicte în bazinul estic al Mării Mediterane: Războaiele cu Macedonia şi războiul cu Antioh al III-lea conducătorul Imperiului Seleucid. În răsărit romanii au trebuit să facă faţă la mai multe revolte ce au avut loc în Peninsula Iberică, zonă care de altfel a fost esenţială pentru câştigare de către romani al celui de al doilea război punic. Cartagina îşi revenea foarte greu după ce a rămas fără provinciile Sicilia, Sardinia şi Hispania. De asemenea trebuia să plătească Romei 200 de talanţi de argint anual, timp de 50 de ani.
Cu toate că oraşul Cartagina fusese învinsă în două războaie şi era doar o umbră a puterii navale de odinioară, totuşi existau politicieni romani cum ar fi Cato cel Bătrân care susţineau distrugerea acestui oraş. El după un voiaj în Cartagina, îşi încheia toate discursurile spunând: „Ceterum censeo Carthaginem esse delendam“ (Consider că trebuie să distrugem Cartagina!). Acestei opinii i se opunea cea a senatorului Publius Cornelius Scipio Nasica Corculum care se opunea distrugerii fostului adversar, Senatul fiind de cele mai multe ori de această părere.
Tratatul de pace de după Al doilea război punic spunea că toate modificările graniţelor Cartaginei aflate în dispută trebuie hotărâte de Roma. De asemenea tot Roma acorda Cartaginei permisiunea de a purta război. Rezultatul a fost că în cei 50 de ani de după Al doilea război punic toate disputele dintre Cartagina şi aliatul romanilor Numidia au fost hotărâte de către Senatul roman doar în favoarea Numidiei.
În 151 î.Hr. despăgubirile Cartaginei către Roma au fost în cele din urmă plătite şi Cartagina considera că şi tratatul cu Roma s-a încheiat. Acest lucru intra în contradicţie cu părerea romană asupra tratatului, aceştia văzându-l ca pe o declaraţie definitivă de subordonare a Cartaginei faţă de Roma, un statut asemănător cu cel al oraşelor italiene faţă de Roma. Pe de altă parte, banii pe care îi plăteau cartaginezii reprezentaseră un motiv destul de important pentru care romanii păstrau pacea.
Romanii mai aveau un motiv pentru care doreau să cucerească acest oraş. Pe la mijlocul secolului al II-lea Roma a ajuns să aibă o populaţie de 400 000 de locuitori şi numărul locuitorilor continua să crească. Hrănirea unei asemenea populaţii în continuă creştere era o provocare. Pământul din jurul Cartaginei era cel mai productiv, cel mai accesibil şi probabil cel mai uşor de obţinut teren agricol care nu se afla încă sub control roman.

[modificare] Conflictul

În 151 î.Hr. Numidia a lansat o altă expediţie dincolo de graniţa Cartaginei, supunând asediului o fortăreaţă. În aceste condiţii Cartagina a lansat o expediţie de pedepsire(25 000 de soldaţi) împotriva invadatorilor din Numidia. Rezultatul a fost că oraşul Cartagina a suferit oînfrângerea militară umilitoare şi a fost nevoită să accepte plata unei alte datorii timp de cincizeci de ani către Numidia. Cu toate acestea, imediat după aceea, Roma şi-a arătat nemulţumirea faţă de decizia Cartaginei de a purta război cu vecinii fără încuvinţarea Romei şi a transmis că oraşul Cartagina, pentru a evita un război, va trebui să îndeplinească cererile poporului roman.
În 149 î.Hr. Roma a declarat război Cartaginei. În aceste condiţii Cartagina a făcut mai mult încercări de a potoli furia Romei şi primeşte promisiunea că dacă Cartagina trimite la Roma 3000 de nou născuţi cartaginezi, atunci aceasta îşi va păstra guvernul propriu si drepturile asupra teritoriului stăpânit până atunci. Chiar şi după ce acest lucru a fost făcut, oraşul aliat Utica a trecut de partea Romei şi o armată romană de 80 000 de soldaţi a fost adusă aici. De asemenea consulii au cerut cartaginezilor să predea armele şi armurile. După ce a fost acceptat şi acest lucru, romanii au mai cerut în plus cartaginezilor să se deplaseze la o distanţă de cel puţin zece mile de oraş, pentru ca acesta să fie ars. În momentul în care s-a aflat şi această cerere, cartaginezii s-au retras de la negocieri. Imediat Cartagina a fost asediată, începând astfel al treilea război punic.
Asediul Cartaginei a durat din 149 î.Hr. până în vara anului 146 î.Hr., când generalul roman Scipio Aemilianus a luat oraşul cu asalt. Deşi cetăţenii cartaginezi au luptat cu vitejie, aceştia au fost, în mod inevitabil, împinşi treptat înapoi de copleşitoarea forţă militară romană, iar în cele din urmă au fost distruşi.

[modificare] Consecinţe

ruinele Cartaginei

Mulţi cartaginezi au murit de foame mai ales în ultima parte a asediului şi de asemenea mulţi au murit în ultimele şase zile ale bătăliei. Când războiul s-a încheiat mai trăiau 50 000 de cartaginezi, o mică parte din populaţia anterioară războiului, dar, aşa cum era în acea perioadă soarta locuitorilor din oraşele cucerite, aceştia au fost vânduţi drept sclavi de către învingători. Oraşul a fost ars sistematic între 10 şi 17 zile, iar zidurile, clădirile şi portul au fost distruse definitiv.
Teritoriile cartagineze rămase au fost anexate de către romani şi au fost transformate în Provincia Africa. Teritoriul Cartaginei a fost reconstruit şi transformat în oraş roman de către Iulius Caesar. A devenit unul din principalele oraşe din Africa romană, în timpul imperiului.
Legenda potrivit căreia romanii au aruncat sare peste pământurile Cartaginei este aproape sigur o invenţie din secolul XIX. Informaţiile contemporane acelei perioade arată că teritoriul din jurul Cartaginei a fost declarat ager publicus, a fost împărţit fermierilor locali, dar şi celor din Roma şi Italia. Africa de Nord a devenit rapid o sursă vitală de grâu pentru romani. Cartagina romană a fost centrul principal de transport al acestor bunuri bunuri către capitală.
Multe dintre oraşele cartagineze, cum ar fi cele din Mauretania au fost cucerite şi reconstruite de către romani. Exemple ale acestor reconstruiri sunt oraşele Volubilis, Chellah şi Mogador. Volubilis, de exemplu, a fost un oraş important care a fost reconstruit pe locul unui fost oraş cartaginez şi se afla la graniţa vestică a cuceririlor romane. De asemenea, în cazul ambelor oraşe, acolo se aflau aşezări datând din neolitic. Oraşul punic Utica, care la începutul asediului a schimbat tabăra, a devenit capitala provinciei romane Africa.
Ca un arc peste timp, în ianuarie 1985, primarul Romei, Ugo Vetere şi primarul Cartaginei, Chedly Klibi, au semnat un tratat de colaborare şi prietenie, punând astfel oficial capăt, în mod simbolic, "conflictului" dintre cele două oraşe.