Contrabas

Contrabas

Clasificare

Instrument cu coarde şi arcuş

Ambitus

Instrumente înrudite

Familia violei da gamba Familia viorii (vioară, violă, violoncel)

Contrabasul (italiană contrabbasso, franceză contrebasse, basse double, germană Kontrabass, Bassgeige, engleză double bass, rusă kontrabas) este cel mai mare instrument muzical cu coarde şi arcuş cu o largă răspândire. În partitura de orchestră, se scrie prescurtat „Cb.” sau „Kb.”. Raportat la notarea în partitură, sunetul contrabasului este cu o octavă mai jos decât cel al violoncelului. Cel mai adesea, la contrabas se cântă cu mâna stângă pe tastieră, iar mâna dreaptă trage arcuşul peste corzi sau le ciupeşte cu degetele (tehnică numită pizzicato).
Folclorul românesc, unde instrumentul a pătruns târziu, recunoaşte următoarele denumiri pentru contrabas: bas (vezi articol), broancă, gordună mare („gordună” fără altă specificaţie, se va numi violoncelul) sau rareori gordun.^[1]

Cuprins [ascunde] 1 Origini şi dezvoltarea instrumentului 2 Contrabasul modern 3 Rolurile contrabasului 3.1 Concepţia „clasică“ 3.2 În secolul XX. Jazz-ul 4 Note

Origini şi dezvoltarea instrumentului

Printre strămoşii contrabasului sunt cel puţin cinci feluri de instrumente. Între ele trebuie amintită în primul rând viola-contrabas (violone), reprezentanta basului profund în familia violei da gamba („familia violelor”). Acordajul ei, corespunde în notaţie cu cel al violei de gamba, însă sună cu o octava mai jos. Registrul grav era reprezentat şi de lira cu cea mai mare dimensiune, numită archiviola da lira sau lirone. Numărul coardelor sale ajungea uneori până la 24. Pe tastiera ambelor instrumente erau montate bare metalice (italiană traversino, franceză tons, germană Bünde, engleză frets, rusă liadi – uneori se foloseau în locul barelor, aţe speciale înnodate în jurul gâtului, mobile şi pretabile la acordaje variate), împărţind-o astfel în semitonuri şi înlesnind formarea sunetelor.
În afara instrumentelor amintite, altele asemenea cu arcuş folosite în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea sunt cunoscute având diferite dimensiuni şi, de regulă, cinci coarde (exemple: basso di camera, bassetto, Halbviolon ş.a.). Numărul de cinci coarde nu s-a dovedit a fi practic; din cauza marii tensiuni, acordajul nu rezista. Către mijlocul secolului al XVII-lea s-a trecut la patru coarde. Experimental s-a mai construit un instrument numit cellone, pentru a găsi o tranziţie între violoncel şi contrabas. Acesta se acorda în Sol, re, la, mi şi se nota la octava inferioară (ca la contrabas). Nici acest instrument nu s-a răspândit.

Contrabasul modern

Forma contrabasului actual se deosebeşte întructva de instrumentele din familia violei da gamba. Corpul său se subţiaza în sus, curbura de la mijloc fiind mai pronunţată. Cele patru coarde se acordează în cvarte. Mai nou, pe instrumentele prevăzute cu o tastiera lată se pune şi o a cincea coardă (progresele tehnice făcute în construcţia instrumentelor permit acest lucru, problema tensiunii şi a stabilităţii acordajului fiind rezolvate). Acea a cincea coardă are de obicei înălţimea la o terţă mare sub coarda cea mai gravă (Mi), adică Do. Este utilă pentru piesele care cer note foarte grave, obţinute altfel prin reacordarea (scordatura) unui contrabas cu patru corzi.
Pentru acordajul la patru corzi, un paralelism de remarcat este cel cu chitara bas. Totuşi, când se folosesc cinci corzi, a cincea va fi, în cazul chitarei bas, Si şi nu Do (deci, cu un semiton mai jos).

Rolurile contrabasului

Concepţia „clasică“

În interpretările „tradiţionale” de muzică barocă sau clasică, contrabasul dublează adesea partea violoncelului; studiile recente dovedesc, totuşi, că practica dublajului la octavă era în epocă, nu de puţine ori, improbabilă (este confirmată doar parţial, în şcolile italiană şi germană târzie). Strămoşii contrabasului în baroc (mai ales violone, cu mai multe corzi) punctau fundamentalele şi pasajele grave în basul continuu şi câteodată se folosea o aceeaşi ştimă pentru mai multe instrumente, în limita disponibilităţilor: contrabas (violone), clavecin, lăută, teorbă ş.a. În barocul târziu au apărut partituri bine delimitate pentru instrumentul grav cu coarde. În clasicism, perioada uniformizării unor orchestre tot mai mari, instrumentului nu i s-au oferit decât arareori ocazii de a depăşi statutul de susţinere a balansului orchestral. Contrabasul se bucură de o diversificare a materialelor pentru orchestră în perioada romantismului, când apar şi piese pentru contrabas solist. Se va construi un acordaj pentru solistică, făcut cu un set special de corzi, ridicate cu un ton faţă de acordajul standard (Fa#, Si, mi, la).

În secolul XX. Jazz-ul

Contrabasul modern câştigă multă libertate în secolul XX, când curentele moderne (de pildă, expresionismul) încearcă să îi acorde, măcar local, o importanţă la fel de mare ca cea a instrumentelor cu sonorităţi mai accesibile (una dintre tehnicile care justifică acest fapt este Klangfarbenmelodie). Un nou rol de mare însemnătate va primi contrabasul (poreclit şi „bas”, mai ales în acest caz) o dată cu înlocuirea tubei de către el în formaţiile timpurii de jazz (stil New Orleans). În calitate de membru indispensabil al secţiei ritmice, stilul de a cânta la contrabas a lansat, începând cu finele anilor douăzeci, două modalităţi diferite de balans pentru omniprezenta măsură de patru pătrimi (dar începând cu jazz cool-ul anilor cincizeci, cele două maniere de execuţie vor fi transferate şi altor metri – un exemplu cunoscut este Take Five, piesa cvartetului condus de Dave Brubeck):

• two beat (două doimi pe măsură, de obicei fundamentala şi cvinta acordului)
• four beat (caracteristic stilului swing, dar ajuns o marcă a jazz-ului în sine. Se cântă o notă la contrabas pe fiecare pătrime şi se foloseşte tot mai mult, o dată cu evoluţia stilurilor, walking bass - tehnică de semi-improvizaţie prin care se menţine balansul orchestrei prin economia eforturilor melodice, cu intervale mici şi cromatizări intense)

Jazz-ul aduce în atenţie două tehnici de execuţie folosite mai rar de contrabasul clasic: pizzicato şi varianta „Bartók” (plesnirea corzii de tastiera instrumentului, cu mâna care ciupeşte – de aici, denumirea englezească slap-bass). Mai târziu se vor face experimente de jazz cu arcuş la contrabas – unul dintre promotori este Oscar Pettiford (contrabasist şi violoncelist), dar încercarea nu are succes. O dată cu evoluţia noilor curente ale muzicii de consum după Al Doilea Război Mondial, contrabasul însoţeşte pentru câţiva ani şi formaţiile de muzică uşoară, de jazz comercial sau de rock (Elvis Presley în primii ani, de pildă). În cele mai multe cazuri, va fi înlocuit de chitara bas în anii şaizeci, rămânând un caz rarisim pe scenele de pop sau rock. Contrabasul ajunge un „număr” de amuzament pentru basişti (chitară bas) precum Paul McCartney (Beatles), John DeaconQueen), Sting (The Police), Mark Hoppus (blink-182) ş.a. Totuşi, există o tendinţă de a se reveni la contrabas în ultimii ani; un număr de formaţii experimentează cu contrabas în locul chitarei bas. (
În jazz, instrumentul a pierdut teren în anii şaptezeci (stilul fusion, combinaţie de jazz cu alte stiluri muzicale, mai ales rock) în favoarea chitarei bas (Weather Report îl schimbă pe contrabasistul Miroslav Vitouš pentru basistul Jaco Pastorius). Totuşi, ambele instrumente sunt recunoscute azi în lumea jazz-ului, însă fiecare cu o stilistică separată şi un repertoriu distinct.